MĂSURI PASTORALE PENTRU ÎNTĂRIREA INSTITUŢIEI FAMILIEI PREOTULUI ORTODOX – Precizări în legătură cu o recentă hotărâre a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române –

Biserica Ortodoxă Română dă semne de revenire la Ortodoxie. Aşa se pare din hotărârea sinodală cu privire la clericii căsătoriţi.

„Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în şedinţa de lucru din 11 februarie 2010 (temei nr.1092/2010) a luat în examinare statutul preoţilor divorţaţi sau divorţaţi şi recăsătoriţi, în vederea adoptării unor măsuri cu caracter unitar şi obligatoriu în eparhiile Patriarhiei Române, informează Cancelaria Sfântului Sinod şi Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Hotărârea are ca scop întărirea instituţiei familiei preotului ortodox prin măsuri pastorale care au rolul de a consolida şi evidenţia personalitatea religios-morală a preotului şi a întregii lui familii în comunitate, ca exemplu de trăire morală şi comportament creştin, precum şi ca factor esenţial pentru o bună pastoraţie a credincioşilor.

În acelaşi timp, pentru a păstra, potrivit îndatoririlor sale, „unitatea dogmatică, liturgică şi canonică, precum şi comuniunea cu întreaga Biserică Ortodoxă”(art.14 lit.a) din Statut) şi fidelitatea faţă de disciplina Bisericii Ortodoxe Universale, Sfântul Sinod a hotărât ca la nivelul eparhiilor Înaltpreasfinţiţii şi Preasfinţiţii Chiriarhi să respecte cu stricteţe prevederile canonice, statutare şi regulamentare bisericeşti, care nu admit recăsătorirea clericilor, sancţionând, potrivit prevederilor regulamentare, clericii aflaţi în această situaţie.

În acest sens, pentru întărirea stabilităţii şi unităţii familiei creştine, sporirea disciplinei şi moralităţii în rândul preoţilor de mir, precum şi pentru diminuarea cazurilor care influenţează în mod negativ viaţa şi activitatea bisericească, hotărârea Sfântul Sinod prevede următoarele: clericii divorţaţi sau divorţaţi şi recăsătoriţi, precum şi cei văduvi şi recăsătoriţi nu pot ocupa posturi de conducere în administraţia bisericească, la nivel de protopopiat, eparhie şi Patriarhie; nu pot ocupa postul de preot paroh, care este post de conducere; nu vor putea promova în alte parohii; nu pot fi propuşi şi nu pot primi ranguri bisericeşti; nu pot fi încadraţi şi nu pot funcţiona în învăţământul teologic preuniversitar sau universitar; nu pot solicita mutarea de la o eparhie la alta decât cu observarea atentă a situaţiei canonice şi menţionarea acesteia în fişa personală.

Preoţii care divorţează şi se recăsătoresc vor fi sancţionaţi cu pedeapsa depunerii din treapta preoţiei. Dacă se va constata că preotul care a primit această sancţiune a fost părăsit de soţie, are rezultate pastorale deosebite, dovedeşte calităţi misionar – pastorale şi comportament bisericesc, are relaţii bune cu credincioşii din parohie, are o pregătire teologică deosebită, are copii în întreţinere, ca măsură pastorală şi de pedagogie creştină, vor fi identificate modalităţi de folosire a unor astfel de preoţi, de la caz la caz, în administraţia bisericească, în activităţi filantropice, în activităţi cu caracter cultural-educaţional, în învăţământul de stat sau în posturi neclericale de cântăreţi bisericeşti pentru a nu fi îndepărtaţi din cadrul bisericii, chiar dacă nu mai slujesc la Sfântul Altar.

În concluzie, soluţiile pastorale prevăzute de recenta hotărâre a Sfântului Sinod evidenţiază modalitatea de menţinere a ordinii canonice în Biserica Ortodoxă Română în paralel cu ajutorarea preoţilor divorţaţi sau divorţaţi şi recăsătoriţi.”

SURSA

Anunțuri

PREASFINŢITUL IOACHIM MAREŞ, EPISCOPUL HUŞILOR, A TRECUT LA CELE VEŞNICE

Astăzi, 24 aprilie 2009 – sărbătoarea Izvorului Tămădurii, în jurul orei 14.30, a murit Preasfinţitul Părinte Ioachim, Episcopul Huşilor, la reședinţa episcopală din Huşi. În aceste clipe dureroase pentru preoţii şi credincioşii Episcopiei Huşilor, evocăm câteva repere din viaţa şi lucrarea bisericească a Preasfinţitului Ioachim Mareş.

Preasfinţitul Părinte Ioachim Mareş a văzut lumina zilei la 12 martie 1927 în comuna Măgireşti, judeţul Bacău, din părinţii Nicolae şi Maria Mareş, la botez primind numele de Ioan. A urmat Şcoala primară în localitatea natală, pentru scurtă vreme, Gimnaziul ‘Petru Rareş’ din Miercurea-Ciuc, Seminarul Teologic ‘Sfântul Gheorghe’ din Roman şi Facultatea de Teologie din Suceava (1946-1948), iar dupa desfiinţarea acesteia a trecut pe pământ transilvan, la Institutul Teologic Universitar din Cluj (1948-1950), unde a luat contact cu o altă viată spirituală românescă, ce i-a fost de mare folos în anii de mai tarziu; aici a obţinut şi diploma de licenţă în Teologie, în anul 1950. După căsătorie (cu Ana Munteanu) a fost hirotonit diacon (în 21 mai 1952 în Catedrala eparhială din Roman) iar în 29 iunie acelaşi an, întru preot, în catedrala episcopală din Huşi. Vreme de peste trei decenii a păstorit cu mult devotament preoţesc la Parohia Damieneşti, judeţul Bacău (1952-1954), unde a înfrumuseţat şi reparat biserica şi casa parohială; la Parohia Tardeni unde a construit casa parohială (1954-1955); la biserica “Sfântul Nicolae” din Moineşti (1955-1962), unde a reparat şi extins biserica; la Leorda-Comanesti, judeţul Bacău (1962-1972), unde a restaurat şi consolidat biserica şi casa parohială; la biserica ‘Sfântul Nicolae’ din Bacău (1972-1978) a restaurat şi înfrumuseţat atât biserica cât şi casa parohială; în acelaşi timp a reconstruit biserica parohială din satul său natal, Măgireşti, judeţul Bacău; în paralel a fost şi secretar protopopesc la Moineşti (1957-1967), deputat eparhial (1962-1972), preşedinte al Consistoriului eparhial al Episcopiei Romanului şi Huşilor (1972-1978), după care, în urma bogatei experienţe acumulate în domeniul bisericesc i s-a incredinţat funcţia de vicar administrativ al acestei episcopii (1978-1985). La câţiva ani după trecerea la cele veşnice a soţiei sale (1971) a fost ales Arhiereu-Vicar al Eparhiei Romanului şi Huşilor, cu titlul de ‘Vasluianul’, călugărit sub numele de ‘Ioachim‘, hirotonit şi instalat în 24 noiembrie 1985; ca Arhiereu-Vicar la Roman a desfăşurat o bogată activitate misionar-pastorală, administrativ-gospodărească şi culturală. În perioada 1985-1989 a consolidat, pictat şi înfrumuseţat biserica ‘Precista-Mare’ din Roman, în care a slujit ca ahiereu-vicar; în anul 1991 a pus temelia celei mai mari catedrale din România în municipiul Bacău cu hramul ‘Înălţarea Domnului’ şi a continuat construirea ei pana în anul 2001. În urma reînfiinţării Episcopiei Huşilor (în şedinta Adunării Naţionale Bisericeşti, la propunerea Sfântului Sinod al Bisericii noastre din 13-14 februarie 1996), Arhiereul Vicar Ioachim Vasluianul a fost ales Episcop al Huşilor ( în 4 iulie 1996), înscăunarea sa făcându-se la 15 septembrie 1996. Din anul 1997 şi până în prezent a consolidat, restaurat şi înfrumuseţat catedrala episcopală din Huşi, împreună cu reşedinţa şi cu toate dependinţele acestui Centru Eparhial. Între anii1999-2004 a înălţat biserica Mănăstirii ‘Schimbarea la Faţă’ din Huşi, precum şi o clădire cu etaj, cu 40 de camere, pentru buna funcţionare a acestei mănăstiri; în perioada 2000-2004 a construit clădirea pentru Muzeul Eparhial Huşi. În cadrul Episcopiei Huşilor, în perioada 2000-2004, s-au construit biserici la Spitalele din Bârlad, Negreşti şi Huşi şi au fost sfintite peste 50 de locuri de construcţii noi de biserici parohiale şi filiale, unele fiind terminate şi sfinţite iar altele în curs de finalizare. În prezent Centrul Eparhial Huşi a recuperat 890 hectare teren agricol, nepreluate de parohiile din această eparhie, de la consiliile comunale respective, 100 hectare teren agricol, proprietatea Centrului Eparhial precum şi 300 hectare pădure. Pe lângă aleasa activitate pastoral-misionară şi administrativ-gospodărească, a publicat temeinice şi documentate lucrări, a tipărit altele în calitate de redactor; între lucrările personale amintim: ‘Monografia bisericii Sf. Nicolae din Bacău‘ (Roman, 1983), ‘Monografia bisericii din Măgireşti‘ (Roman,1988); ‘Conştiintă şi slujire preoţească‘, în trei volume; în acelaşi timp s-au mai tiparit sub redactia sa 20 de titluri de carte; a editat: ‘Cronica Episcopiei Romanului şi Huşilor‘, 10 volume (Roman, 1985-1994); ‘Cronica Episcopiei Huşilor‘ , 10 volume (1995-2004); de asemenea a publicat 96 de studii şi articole, majoritatea în ‘Mitropolia Moldovei şi Sucevei‘ sau în ‘Îndrumătorul bisericesc al Eparhiei Romanului‘. În perioada arhieriei sale a organizat sau a participat la diferite evenimente şi manifestari cu caracter eligios şi ştiinţific. Printre acestea amintim: Simpozionul „100 de ani de la adormirea vrednicului de pomenire, Episcopul Melchisedec Ştefănescu‘ (1892-1992) la Roman în anul 1992; Simpozionul „500 de ani de la construirea ctitoriei ştefaniene de la Borzeşti, Bacău‘ (ţinut la Borzeşti în anul 1994) „Simpozionul realizat la catedrala episcopală din Huşi, construită de Ştefan cel Mare şi Sfânt în anul 1495‘ eveniment la care a participat şi Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, în anul 1995; ‘Simpozionul organizat cu prilejul împlinirii a 400 de ani de la infiinţarea Episcopiei Huşilor‘ (1598-1998); cu acel prilej a avut loc şi resfinţirea catedralei episcopale din Huşi; în anul 2004, cu ocazia ‘Anului Ştefanian’ (1504-2004), s-a sfinţit şi deschis oficial Muzeul Eparhial din Huşi, la care a participat un sobor de ierarhi, care a săvârşit şi Sfânta Liturghie, în frunte cu Înalt Preasfinţitul Mitropolit Daniel al Moldovei şi Bucovinei. Preasfinţia Sa este membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române precum şi în diferite asociaţii din ţară.

Sursa

PREASFINŢITUL DAMASCHIN CORAVU, EPISCOPUL SLOBOZIEI ŞI CĂLĂRAŞILOR, A TRECUT LA CELE VEŞNICE


„Hristos este viaţa şi izvorul vieţii noastre…  când cineva drag nouă moare, când ne aflăm în faţa trupului neînsufleţit, acceptăm raţional acest lucru, dar în adâncul fiinţei noastre ne apare ca imposibil de primit ca cel sau cea care a existat, cel sau cea care a avut o prezenţă atât de personală, unică şi atât de concretă, să nu mai existe, să dispară. Şi acest adânc al simţirii noastre este just. Dumnezeu nu a creat moartea, El a creat viaţa…”

În aceste clipe dureroase pentru preoţii credincioşii Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor evocăm câteva repere din viaţa şi lucrarea bisericească a unuia dintre cei mai vrednici ierarhi din Biserica Ortodoxă Română:

S-a născut în oraşul Craiova, în ziua Înălţării Sfintei Cruci, 14 septembrie 1940, din părinţii Ioan şi Elisabeta, primind la botez numele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. A urmat cursurile şcolii primare şi elementare în comuna Borăscu-Gorj (1946 – 1953), Seminarul Teologic din Craiova (1956 – 1961) şi Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucuresti (1961 – 1965).
Şi-a desăvârşit studiile prin cursurile de doctorat în teologie, specialitatea Istoria Bisericii Ortodoxe Române, la Bucureşti (1968) şi la Universitatea din Atena (1979), unde obţine titlul de doctor în Teologie cu lucrarea „Rugăciunea Domnească. Studiu filologic, istorico – teologic şi ermineutic”.

Revenit în ţară, a fost numit profesor la Seminarul Teologic din Craiova (1968 -1970 şi 1979 -1980) şi a fost ales episcop – vicar al Arhiepiscopiei Craiovei, la 16 iulie 1980, hirotonia întru arhiereu având loc la data de 21 septembrie 1980.
Ca episcop vicar a slujit cu jertfelnicie Biserica, hirotonind preoţi, îndrumând şi sfătuind, sfinţind biserici. Din 1990 a pus bazele tipografiei şi a magazinului de cărţi şi obiecte bisericeşti ale Mitropoliei Olteniei şi, în mod special, a ctitorit Facultatea de Teologie din Craiova, al cărei profesor şi decan a fost de la înfiinţare (1992), până la instalarea ca Episcop al Sloboziei şi Călăraşilor, continuându-şi activitatea didactică încă 3 ani. În această misiune s-au remarcat calităţile sale de deschizător de drumuri, gândirea de perspectivă, principialitatea, spiritul organizator şi simţul practic dictat de realismul angajării în lucrarea Bisericii. Studenţii de ieri şi preoţii, profesorii de religie şi asistenţii sociali de astăzi din Oltenia îi păstrează o amintire luminoasă. Pentru realizarea deosebită şi implicarea în viaţa Universităţii din Craiova a fost ales senator pe viaţă al Senatului Universităţii din Craiova în anul 2000.

Preasfinţitul Damaschin a intuit necesitatea unui periodic al Bisericii Ortodoxe Române şi a iniţiat  apariţia Vestitorului Ortodoxiei, lucrând cu timp şi fără timp, prin deplasări zilnice de la Craiova la Bucureşti, urmărind îndeaproape întreaga muncă de realizare a revistei, până când apariţia acesteia a intrat pe făgaşul normalităţii. A fost şi fiind preşedinte al colegiului de redacţie al ziarului „Vestitorul Ortodoxiei” până acum, ulterior şi al periodicului „Chemarea Credinţei”.
De-a lungul vieţii de arhiereu a îndeplinit şi următoarele slujiri:
– din 1986 – membru al Societăţii Elene de Studii Biblice;
– din 1992 – vicepreşedinte al Societăţii Biblice Interconfesionale din România;
– între 1997 – 2000 – preşedinte al comitetului de redacţie al periodicului Analele Universităţii din Craiova. Seria – Teologie;
– a reprezentat Biserica Ortodoxa Română la peste 50 de congrese, conferinţe ecumenice, simpozioane si alte întruniri teologice din ţară şi străinătate (Grecia, Cipru, Austria, Ungaria, Spania), cu referate şi comunicări, dintre care multe s-au publicat în limbile română, greacă şi germană.
Amintim şi faptul că una din preocupările sale a fost cea cărturărească, activitatea ştiinţifică a P.S. dr. Damaschin este foarte vastă, cuprinzând peste 60 de titluri, cărţi, studii, articole, reportaje, recenzii, etc., publicate în ţară şi străinătate.


Episcop al Sloboziei şi Călăraşilor

La data de 24 februarie 2000 a fost ales de către Colegiul electoral bisericesc episcop al Sloboziei şi Călăraşilor şi recunoscut prin decretul prezidenţial nr. 81/2000. Întronizarea a avut loc la data de 25 martie 2000, la praznicul Bunei Vestiri, la mânăstirea Sfinţii Voievozi din Slobozia, care avea atunci statut de catedrală eparhială.

Ca episcop al acestor meleaguri, numele său rămâne legat de ctitorirea şi sfinţirea primei catedrale episcopale ridicată în România după căderea comunismului, un edificiu numit pe drept „perla Bărăganului”, prin impetuozitatea şi armonia arhitecturală, aflat în prezent în lucrări de pictură spre stadiul final. Munca asiduă de urmărire a lucrărilor, prezenţa uneori zilnică pe şantier nu l-au împiedicat să deschidă încă trei şantiere de lucrări, care i-au solicitat aceeaşi atenţie. Astfel, a fost ridicat Centrul social al Episcopiei, inaugurat în februarie 2007 pentru departamentul medico-social şi în august 2008 a fost inaugurată sala amfiteatru. A doua investiţie importantă, coordonată direct de vlădica Damaschin, este la Schitul Amara, unde au început lucrările de construcţie a bisericii schitului şi a fost amenajată o fermă modernă. În 2008 a început lucrările de restaurare a reşedinţei eparhiale, aflate încă în curs, restaurarea sediului administrativ realizându-se în anii 2001-2002. Cu cuviinţă este ca numele său să fie dat Centrului Social, pe care l-a gândit şi l-a ridicat, şi care să poarte numele Episcopul Damaschin.
Preasfinţitul Damaschin a avut ca obiectiv de suflet să slujească Sfânta Liturghie arhierească în toate parohiile, dorinţă realizată aproape integral. Prezenţa sa în mijlocul credincioşilor a fost întotdeauna prilej de mare bucurie şi nu de puţine ori Preasfinţitul Damaschin, întorcându-se de la slujba arhierească, mărturisea că evlavia şi credinţa unor oameni simpli îl întăresc în slujirea sa.

Peste 200 de tineri teologi au primit Taina Preoţiei prin punerea mâinilor Preasfinţitului Damaschin, care a avut grijă permanentă ca în fiecare parohie să se slujească Sfânta Liturghie şi să fie propovăduit cuvântul lui Dumnezeu. Această grijă a fost evidentă şi prin stăruinţa Episcopului nostru de a se construi noi lăcaşuri de cult necesare atât în oraşe, cât şi în satele care nu aveau încă loc de închinare.
Un eveniment istoric în viaţa Bisericii noastre a fost vizita Întâistătătorului Bisericii Greciei, Preafericitul de vrednică pomenire Hristodulos, în anul 2003, care a dorit să-l viziteze pe Preasfinţitul Damaschin în eparhia sa, întrucât chiriarhul nostru a păstrat bune şi temeinice legături cu ierarhi şi preoţi din Biserica Greciei, încă din perioada studiilor.

Pentru a menţine vie credinţa, Preasfinţitul Damaschin a iniţiat pelerinajele cu sfintele moaşte,  primite cu evlavie de credincioşi, moaştele a nouă sfinţi împodobind catedrala episcopală.
Preasfinţitul Damaschin a păstrat preocuparea pentru presa bisericească, fondând revista „Bărăganul Ortodox”, pentru care a stabilit liniile directoare, astfel încât să fie o publicaţie dinamică, punctuală, actuală şi de o bună calitate grafică. A avut o preţuire deosebită pentru cercetarea ştiinţifică de calitate şi pentru logica interioară a predicii şi a cuvântului scris.
Calitatea sa de părinte duhovnicesc a fost mult apreciată de către toţi cei care l-au cunoscut: răbdarea şi îngăduinţa cu cei mici şi cei mari, înţelepciunea,  pacea duhului, echilibrul şi calmul în orice situaţie, sobrietatea care nu lăsa loc manifestărilor orgolioase, dar şi sprijinul înţelegător în situaţii personale dificile, toate acestea sunt virtuţi care îl însoţesc în această Săptămână luminată în drumul către Dreptul Judecător, Căruia i-a slujit întreaga sa viaţă. Nădăjduim în Domnul că deşi am pierdut un bun ierarh pe pământ, am dobândit un rugător pentru noi la ceruri.

Dumnezeu să-l odihnească întru Împărăţia sa!

SURSA

Preasfinţitul Damaschin Coravu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor a murit aseară (23 aprilie – sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe) în jurul orei 22 la Spitalul Militar din Bucureşti în urma unui accident vascular cerebral.
Slujba înmormântării Preasfinţitului Damaschin va avea loc în Catedrala Episcopală din Slobozia, Duminică (Duminica a II-a după Paşti a Sfântului Apostol Toma) 26 aprilie la ora 11. Locotenenţa scaunului Sloboziei şi Călăraşilor până la alegerea şi instalarea unui nou chiriarh (episcop titular) va fi asigurată de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în calitatea Sa de Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei, deoarece Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor face parte din această Mitropolie.

SURSA

Pastorala IPS Bartolomeu Anania Pasti 2009

Ascultă pastorala!

† B A R T O L O M E U

din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului,

Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului,

către iubitul meu cler şi popor, har şi milă de la Dumnezeu,

iar de la mine arhierească binecuvântare.

Iubiții mei fii sufleteşti,

Hristos a înviat!

[Adevărat, a înviat!]

Dacă aruncăm o privire panoramică asupra istoriei universale, vom observa că, încă de la început, omenirea a fost atrasă mai puțin de dimensiunea pozitivă a existenței şi mai mult de cea negativă.

Primii oameni, Adam şi Eva, au avut de ales între binecuvântare şi blestem; l-au preferat pe ultimul.

Această preferință s’a perpetuat de-a lungul veacurilor, atât la eroii de pe scenă, cât şi la spectatori.

În vremea noastră, programele de televiziune se întocmesc în funcție de preferințele spectatorilor. Micile ecrane oferă din abundență lupte sângeroase, scene de cruzime, bătăi, violuri, crime, dezastre naturale sau provocate. Uneori, astfel de emisiuni au efecte sociale; într’o pivniță, un copil şi-a ucis prietenul izbindu-i capul de perete; întrebat de ce a făcut-o, a răspuns că aşa a văzut el la televizor… Până şi programele presupuse a fi instructive, cum sunt cele referitoare la viața animalelor sălbatice, cad în acelaşi păcat; scenele de tandrețe maternă sunt rarități, în timp ce ni se oferă scene cu fiare care se sfâşie între ele.

Să intrăm însă într-un stadion. El este expresia modernă a vechilor arene romane, unde doi gladiatori se băteau între ei cu spada, pe viață şi pe moarte, în văzul a mii de spectatori, dornici de sânge. Cu vremea, spada a fost înlocuită cu o minge, iar crima înlocuită cu pătrunderea acesteia în poartă. Nimic mai paşnic, nimic mai frumos, nimic mai civilizat. La sfârşit, învingătorii se îmbrățişează, învinşii se aştern, tăcuți, pe iarbă. Ce ne facem însă cu suporterii? Învinşii se năpustesc asupra unor oameni din aceeaşi tribună, care însă nu au altă vină decât că şi-au încurajat echipa, şi totul se transformă într-o uriaşă scenă de sălbăticie, cu vânătăi pe fețe şi capete sparte. Se mai cheamă asta civilizație? Că de cultură nu putem vorbi.

Adevărul e că ne-am dezobişnuit să vedem viața în desfăşurarea ei, ci ne oprim la segmente, refuzând să anticipăm urmările sau să evaluăm întregul. E adevărat că, pe vreme de furtună, fulgerul poate ucide un om, dar tot el este cel care fertilizează ploaia şi, prin ea, pământul. E adevărat că o corabie se poate scufunda în apa oceanului, dar nu e mai puțin adevărat că una ca ea a descoperit America. E adevărat că pe câmpul de luptă cad soldați în bătălie, dar tot atât de adevărat este că supraviețuitorii asigură victoria.

De ce ne poticnim noi la mijloc, unde se petrece impasul, şi nu anticipăm capătul drumului? Ucenicii Domnului se aflau noaptea în corabie, când Iisus li S’a arătat umblând pe apă. Spre a se convinge că nu vede o nălucă, ci pe Însuşi Învățătorul său, Petru îi cere Acestuia puterea de a merge la El umblând pe apă. Primeşte încuviințarea, dar pe la mijlocul drumului, uitându-se în jos şi văzând valurile amenințătoare împrejuru-i, începe să se scufunde şi strigă după ajutor. Iisus îl salvează[1]. De aici tragem concluzia că niciodată nu trebuie să te sperii de dificultatea drumului, ci s-o depăşeşti păstrându-ți privirea spre ținta finală.

Sfântul Evanghelist Matei ne istoriseşte că, la un moment dat, aflându-se Iisus laolaltă cu ucenicii Săi, le-a făcut următoarea mărturisire despre Sine: „Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî şi a treia zi va învia”. În final, Evanghelistul adaugă: „Și ei foarte s’au întristat”.[2] Se naşte întrebarea: De ce oare s’au întristat, de vreme ce Iisus le vestea învierea? Normal ar fi fost ca, auzind vestea uciderii, pentru o clipă să li taie respirația, pentru ca imediat după aceea, la vestea învierii, să răsufle uşurați. Iată însă că ei au rămas încremeniți în spațiul tenebros al evenimentului, incapabili să vadă mai departe.

În altă parte, acelaşi Evanghelist Matei ne relatează o altă convorbire dintre Iisus şi uceenicii Săi, în cursul căreia le-a vestit că „El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie omorât şi a treia zi să învie. Și Petru, luându-L de-o parte, a început să-L dojenească zicându-i: Fie-Ți milă de Tine, Doamne, asta să nu Ți se întâmple! Iar El, întorcându-Se, i-a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, Satano!; piatră de poticnire-Mi eşti, că nu le cugeți pe cele ale lui Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor!”[3] Aşadar, există o mare diferență – uneori o prăpastie – între gândirea omenească şi cea dumnezeiască

Dragii mei, a porni la drum înseamnă a avea o țintă, ceea ce denotă existența unui scop. De cele mai multe ori, între tine şi țintă se interpun unul sau mai multe obstacole, numărul acestora depinzând de distanța dintre punctul de pornire şi cel la care vrei să ajungi. Orice obstacol e un punct de poticnire; dacă el e masiv, înalt, puternic, te poate descuraja. Știți care e cheia succesului?: să faci din el un obstacol transparent, adică să vezi prin el sau pe deasupra lui ceea ce e dincolo. Obstacolul poate fi negura, întunericul, necunoscutul. Ținta poate fi sigură sau nesigură, ipotetică, dar întotdeauna revelatoare.

Să ne amintim de experiența poporului lui Israel. După ce au fost eliberați din robia egipteană şi au trecut de Marea Roşie, au luat drumul prin pustia Sinai, o călătorie care a durat nu mai puțin de patruzeci de ani, în cursul căreia pribegii au întâmpinat numeroase obstacole, precum zăduful zilei, frigul nopții, furtunile de praf, foamea, setea, oboseala, disperarea, nervozitatea, răscoalele, certurile interne, amintirea morților căzuți pe drum. Pe toate însă le-au biruit, datorită faptului că aveau în minte un singur scop: să ajungă în Țara Făgăduinței. Și au ajuns.

Și istoria profană ne oferă destule exemple. Ați auzit, desigur, de spaniolul Cristofor Columb, care în anul 1492 a pornit spre vestul Oceanului Atlantic, crezând că acesta e drumul spre India. Călătorie de durată, ziua şi noaptea, pe vreme bună sau bântuită de furtuni, înaintând spre necunoscut. Pe vremea aceea, mulți credeau că oceanul se termină undeva într-o prăpastie fără fund, ceea ce i-a făcut pe oamenii săi de pe corabie să se răscoale, bântuiți de frica unei morți năpraznice. Columb însă nu s-a clintit, el avea un țel, să ajungă undeva. Și, până la urmă, a ajuns pe țărmul unui continent necunoscut, descoperind America.

Peste trei secole, americanul Robert Peary şi-a propus să descopere Polul Nord. L-a atins de abia la 6 aprilile 1909, după 17 ani de calcule, exerciții şi tatonări, în cursul cărora a traversat pe jos Nordul Groendlandei pe o distanță de 800 de kilometri, învingând nenumărate obstacole.

Peste numai doi ani, Roald Amundsen a înfipt steagul norvegian în gheața Polului Sud, după o călătorie de trei luni şi jumătate, în cursul căreia el şi echipajul său au înfruntat cețuri, viscole şi temperaturi de minus 50 de grade Celsius, având de parcurs câte 25 de kilometri pe zi.

Ați observat, desigur, că la capătul fiecărei încercări se înscrie o victorie.

În zilele noastre se afirmă tot mai des că trăim „vremuri apocaliptice”. Pentru evocarea acestora nu voi deschide Cartea Apocalipsei, ci un fragment dintr-o cuvântare a lui Iisus consemnată în Evanghelia după Matei: „Luați aminte să nu vă amăgească cineva. Că mulți vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos!, şi pe mulți îi vor amăgi. Și veți auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luați seama să nu vă’nspăimântați, căci toate trebuie să fie, dar încă nu-i sfârşitul. Că neam peste neam se va ridica şi’mpărăție peste’mpărăție, şi va fi foamete şi ciumă şi cutremur mare pe-alocuri. Dar toate acestea sunt doar începutul durerilor naşterii. Atunci vă vor da pe voi la chinuri şi vă vor ucide şi veți fi urâți de toate neamurile din pricina numelui meu. Atunci mulți se vor poticni şi unii pe alții se vor vinde şi unii pe alții se vor urî. Și mulți profeți mincinoşi se vor scula şi pe mulți îi vor amăgi. Iar din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. Dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”.[4]

În vremea noastră, nu puțini sunt tinerii curați la suflet, bine intenționați şi dornici să se inițieze în tainele vieții religioase, dar care nu merg direct la izvoare, adică la literatura de specialitate sau la duhovnici cu experiență, bine pregătiți şi gata să-i asiste pe cei neajutorați, ci preferă să se cultive prin internet sau televizor, unde nu de puține ori apar profeți improvizați, cu evidentă poftă de publicitate sau stăpâniți de un duh al cabotinajului stilizat. Unii cer organizarea unor rugăciuni generale, colective, cu mare răsunet în popor, pentru evitarea apocalipsei care mijeşte de pe o zi pe alta, uitând că apocalipsa va veni oricum, ea făcând parte din iconomia divină, şi că grija noastră nu este aceea de a o evita, ci de a o traversa nevătămați de propriile noastre păcate. De obicei, o furtună se anunță prin întețirea vântului, prin fulgere la orizont, prin spulbere de praf, prin dispariția luminii soarelui în spatele norilor negri, prin tot ceea ce poate produce panică şi spaimă. Aşa se anunță şi vremurile apocaliptice. Eu nu ştiu dacă ele mijesc sau vor pieri înainte de a se naşte, dar ştiu sigur că noi nu împotriva apocalipsei trebuie să luptăm (căci ea va veni oricum), ci pentru capacitatea noastră, a fiecăruia, de a o traversa fără vătămări sufleteşti, fără vina fraților de a-şi fi vândut fratele, aşa cum s-a întâmplat în istoria lui Iosif.

Or, pentru aceasta există o singură armă: răbdarea.

Răbdarea însă trebuie însoțită, neapărat, de conştiința că tot începutul are un sfârşit, şi că acesta nu poate fi decât luminos. Cartea Apocalipsei e înfiorătoare, dar ea se termină anunțând Cerul cel nou şi pământul cel Nou; şi, în final, Noul Ierusalim.

Iubiții mei ascultători,

În viața noastră bisericească, Postul cel Mare poate fi pentru unii o piatră de poticnire, mai ales prin rigoarea de a nu permite alimentarea cu bucate de dulce sau abateri grave de la conduita morală. Dar, aşa cum vă spuneam, important este să traversăm totul cu bine şi să ajungem la capătul încercărilor.

Iată că Dumnezeu ne-a ajutat să prăznuim luminata înviere a Fiului Său, în numele Căruia vă împărtăşesc, tuturor, arhiereşti binecuvântări, adresându-vă tradiționala salutare: Hristos a înviat!

[1] Matei 14, 24-33.

[2] Matei 17, 22-23.

[3] Matei 16, 21-23.

[4] Matei 24, 4-13.

Sursa

Mitropolia Clujului dezaproba afirmatiile provocatoare ale Nuntiului Apostolic din Romania

În cele ce urmează redăm precizările făcute  de către Centrul Mitropolitan al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului în legătură cu afirmaţiile provocatoare ale Nunţiului Apostolic din România, care prin acestea şi-a depăşit încă o dată atribuţiile sale diplomatice:

„Centrul Mitropolitan al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului îşi ia îngăduinţa de a protesta împotriva unor afirmaţii provocatoare pe care Excelenţa Sa Monseniorul Francisco-Javier Lozano, nunţiul papal în România, le-a făcut în cuvântarea ţinută în biserica greco-catolică „Sfânta Familie” din Zalău în ziua de Duminică, 8 martie 2009, cerând ca, „din spirit de dreptate, bisericile noastre greco-catolice să fie restituite”, „pentru a se repara nedreptăţile ce s-au făcut în timpul regimului comunist”.

Abordând  visceral mai vechile diferende patrimoniale dintre ortodocşii şi greco-catolicii din Transilvania, pe care aceştia se străduiesc să le aplaneze prin dialog  bilateral, înaltul oaspete uită că un nunţiu apostolic are un  statut eminamente diplomatic, acela de reprezentant al Statului Vatican pe lângă Statul Român, şi că nu are căderea de a interveni în probleme de natură strict bisericească.

Pe de altă parte, ne permitem să-i amintim Excelenţei Sale că istoria relaţiilor dintre cele două Biserici, Ortodoxă şi Greco-Catolică, nu începe în 1948, (sub dictatura comunistă), ci în 1700 (sub Imperiul Habsburgic, care nu se putea lăuda cu principii şi soluţii democratice).

În Arhiepiscopia Clujului, ultimul diferend patrimonial ortodoxo – unit s-a petrecut la Iara şi a fost rezolvat printr-o Comisie Mixtă, a cărei rezoluţie a fost aprobată de ierarhii ambelor eparhii.

Dorim ca relaţiile dintre cele două Biserici româneşti, care îşi serbează Paştile la aceeaşi dată, să continue a se desfăşura în duhul păcii şi al slujirii, moştenit de la Domnul Hristos şi de la Sfinţii Apostoli.

Pentru conformitate,

Biroul de Presă al Mitropoliei Clujului”

Sursa

Sfântul Sinod se spală pe mâini…

Obişnuiţi cu practica liturgică, membrii prezenţi la şedinţa Sfântului Sinod din 25-26 februarie 2009 au tratat subiectul actelor biometrice tot printr-un gest „liturgic”: „spălarea mâinilor”.

Diferenţa dintre gestul de acum şi cel din cadrul slujbelor este faptul că acum au aruncat apa rămasă în ochii naivi ai credincioşilor…

Dacă citiţi comunicatul pdf şi (html)şi Anexele puteti observa aceasta.

Anexa 1 cuprinde adresa patriarhului către Ministerul de interne iar  anexa a doua răspunsul dat acestei adrese.

Sfantul Sinod a luat act impotriva actelor biometrice?

După cum puteţi observa din comunicatul de presă Sfântul Sinod a luat act doar de existenţa paşapoartelor biometrice, nu şi împotriva lor:

În şedinţa de lucru din ziua de miercuri, 25 februarie 2009, Sfântul Sinod a adoptat, în unanimitate, hotărârea nr. 638/2009 în legătură cu problema noilor paşapoarte electronice care includ date biometrice:
1. Ia act de scrisoarea nr. 638 din 28 ianuarie 2009 a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel adresată Ministerului Administraţiei şi Internelor prin care se solicită o serie de precizări în legătură cu noile paşapoarte electronice care includ date biometrice. (vezi anexa 1).
De asemenea, ia act de lămuririle aduse prin adresa nr.3622071 din 5 februarie 2009 a Ministerului Administraţiei şi Internelor – Direcţia Generală de Paşapoarte (vezi anexa 2) din care rezultă două asigurări importante:
a. A avea un paşaport este un drept şi nu o obligaţie, paşaportul fiind un document eliberat la cerere pentru cei ce doresc să călătorească în afara spaţiului Uniunii Europene. Astfel, se deduce că cei care invocă obiecţii de conştiinţă sau motive religioase au libertatea să nu solicite acest nou tip de paşaport;
b. Fiecare cetăţean are dreptul de a cunoaşte în mod direct conţinutul datelor personale incluse în noul paşaport electronic care include date biometrice.
2. Constată că însăşi opinia Comisiei Europene exprimată, la 16 martie 2005, prin Grupul European pentru etica în ştiinţă şi noile tehnologii este împotriva implantării în corpul uman a cip-ului electronic: „utilizarea pentru scopuri nemedicale a implanturilor de informare şi comunicare constituie o potenţială ameninţare la demnitatea umană şi societatea democratică” (pct. 6.4), iar „implanturile destinate supravegherii … ar putea fi folosite de către autorităţile statale, indivizi sau grupuri pentru a creşte puterea lor asupra altora” (pct. 6.4.4).
3. Întrucât unele persoane au reticenţe faţă de paşapoartele biometrice, se va interveni pe lângă instituţiile Statului Român (Preşedinţie, Parlament, Guvern) cu solicitarea de a se adopta măsurile necesare pentru modificarea şi completarea legislaţiei în vigoare prin extinderea prevederilor referitoare la cazuri de urgenţă (paşaport temporar) şi la cazuri când, din motive de conştiinţă sau religioase, persoana nu doreşte paşaport electronic care include date biometrice.
4. În viitor, orice iniţiativă de interes general bisericesc, care provine dintr-o eparhie, trebuie, mai întâi, analizată şi dezbătută la nivelul centrului eparhial şi al sinodului mitropolitan, iar apoi să fie înaintată Sfântului Sinod, spre dezbatere şi hotărâre.
5. Văzând tulburarea provocată de opiniile confuze şi contradictorii cu privire la noile paşapoarte biometrice, Sfântul Sinod îndeamnă clerul, monahii şi credincioşii să rămână statornici în credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos, Biruitorul iadului şi al morţii, să sporească în rugăciune şi fapte bune, vieţuind creştineşte în familie, mânăstire şi societate, fără a răspândi panică şi îngrijorare prin preocupare excesivă pentru lucruri trecătoare. Astfel, Dumnezeu ne va lumina, ne va apăra de tot răul şi ne va ajuta să săvârşim binele.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Sursa